POZE LA MINUT :)

Blog

Recenzii

Posted by camiku on September 8, 2012 at 2:10 PM Comments comments (0)

Soni

De Andrei Ruse

Cu ce să încep ? Abia am lăsat cartea jos din mâini şi îmi vine....cum foarte rar mi se mai întâmplă... să bat personajele...ceea ce la mine s-ar traduce că a fost o carte excepţioanlă

La primele câteva zeci de pagini consideram că SONI este o carte pe care NU trebuie s-o ţii în casă. Că aduce moartea, tristeţea, deznădejdea. Apoi am început să plâng şi să râd în hohote cu personajele. După aceea, mi-am dat seama că scriitorul este el însuşi un personaj şi că realitatea joacă feste celor care au luat-o peste picior. Nu am citit niciun rând despre această carte, nici măcar copertele ei. Vroiam să o descopăr eu pur şi simplu.

SONI este o carte tristă....ţi-aş fi spus până la citirea a 99 % din carte. Numai că, la finalul cărţii, vrăjitorul de cuvinte, tânărul Andrei Ruse schimbă cu acel 1 % întreaga poveste. Şi nu e un final cu happy end după model american, este ceva ....şi mai mult de atât !!! (dar nu voi zice ce şi cum....ca să cumpăraţi şi voi cartea...pe care, apropo, o găsiţi la standul de carte tritonic de la biblioteca astra, până în 12 februarie)...

Îngădui să spun totuşi că acţiunea cărţii se petrece în Bucureştiul pe care eu îl cunsoc doar din cărţi şi că Soni s-ar descrie în felul următor:

Ma cheama sonia. am 26 de ani, cancer la stomac si inca sase luni de trait. Te-ai gandit de o mie de ori la primul lucru pe care l-ai face daca ai sti ca o sa mori curand, nu? dar esti linistit, n-o sa ti se intample tocmai tie. ai un destin maret. astepti o minune, stii ca o sa vina pentru ca asa se termina toate filmele americane. Viata mea o ia razna. trebuie sa imi schimb sistemul de valori despre tot ceea ce ma inconjoara. reguli noi. intrebari noi. poate cel mai important, cautarea unui sens al propriei mele existente. trebuie sa stiu ca n-am trait degeaba, ca n-am fost doar un alt personaj sec din cele peste sase miliarde Boala mi-a deschis ochii. nu conteaza cand mori pana la urma. asa ca le-am incercat pe toate. ai sa vezi. sex, droguri, tratamente… am intalnit o gramada de lume. ba chiar am reusit sa ma indragostesc. de un barbat diagnoticat cu hiv. o relatie total diferita despre ce ai crede tu ca e intr-o relatie.

Dar Soni, după ce şi-a trăit viaţa câteva luni la maxim ştiind că nu mai are mult de trăit, află că de fapt, TOTUL a fost DOAR în mintea ei. Boala, nu trăirile. Un fel de ,, Eternal Sunshine after the spotless mind“ , doar că , personajul principal, în loc să îşi şteargă memoria, adaugă detalii vieţii, cum ar fi o boală incurabilă. Şi totul…doar pentru că nu era mulţumită cu prezentul, cu jobul, cu familia, cu prietenul.

SONI – aflăm în acel 1 % din carte tulburător – ia nişte pastile care să o ajute să trăiască cu impresia bolii şi totodată cu satisfacţia trăirii la maxim a oricărei clipe. Căci până atunci , o compătimeai pe Soni şi vroiai să îi fii alături în cele mai chinuitoare dar şi frumoase momente. Cum află de boală, cum îi cade părul, cum îşi ia un calendar şi –şi taie zilele până când ştie că trebuie să moară..cum descoperă Bucureştiul în cele mai mici detalii, cum se bucură de lucrurile mărunte, cum fotografiază totul ca un turist, cum face sex calndestin, cum visează noaptea şi ziua, cum face terapie de grup, cum se îndrăgosteşte de un bolnav de HIV. Convinsă că moare, nu se gândeşte nicio clipă să se protejeze. Mai conta că va muri în curând de cancer sau HIV?!...

În ultimele pagini, rămâne cu cancerul doar în imaginaţia ei, infectată cu HIV şi cu Mihai, prietenul ei cu care vrea să îşi petreacă restul vieţii. Nu contează câte zile.

Dacă nu existau aceste boli, nu exista relaţia lor. Căci Mihai pare să fie omul pe care l-a căutat toată viaţa. Bolile i-au apropiat şi mă bucur că au rămas împreună, amânând cât se poate sfârşitul apropiat şi inevitabil. La unii oameni sănătoşi, sorocul le vine pe trecere de pietoni. …SONI şi MIHAI sunt conştienţi de moarte şi de aceea trăiesc intens. Nu asta ar trebui să facem toţi? Că oricum nu luăm nimic cu noi pe lumea cealaltă..

Felicitări lui Andrei …care e mai mic decât mine :P….că a reuşit să scrie această impresionantă carte.

Citind-o, mi s-a făcut şi mie frică de moarte, amestecată cu dorinţa de a trăi intens fiecare clipă…Îmi doresc să las şi eu ceva în urma mea…măcar o cărticică cu reportaje strânse din trei ani de presă locală. Că doar nu degeaba am scris atâta

.........

 

Trenul de Trieste

De Domnica Rădulescu

„Trenul de Trieste” este o carte de o zi....dar ce zi! Am citit această carte de la Editura Tritonic ..... cu poftă şi curiozitate într-o simplă zi de lâncezeală în oraşul meu natal, Ciuc. Am aflat atât de muuuulte din viaţa unei românce emigrate în America! Altceva decât poveşti cu happy-end-uri şi asta mi-a dat credinţa că această carte nu este o invenţie, o nuvelă fantastică. Ci este o viaţă tulburată ce merită să devină subiect de carte. Şi ce carte! La primele pagini nu înţelegeam de ce i se face atât de multă reclamă cărţii. În mintea mea, era încă o carte apărută, după 20 de ani, de la căderea comunismului, care vorbea despre acest delicat subiect. Dar pagină cu pagină m-am apropiat de personajul principal şi am văzut cei 30 de ani descrişi în această carte ca pe mulţi ani de care mama, tata sau fraţii mei au avut parte. Toţi au sperat la aceleaşi lucruri, toţi au stat la aceleaşi cozi infernale, toţi au visat să emigreze, dar nu toţi au avut norocul... Mona, o adolescenta bucuresteana impulsiva, care evadeaza din Romania, se indragosteste de Mihai, un baiat din munti. Tineretea ei in Romania este un vartej de placeri senzuale, in ciuda fricii si dorintelor specifice unei vieti sub un regim comunist. Desi Mona se lupta cu politia secreta si cu lipsurile, amintirile ei despre placerile tineretii si ale dragostei sunt categoric vesele. Povestea Monei se intinde peste ani, pe masura ce isi construieste o viata americana, care este intotdeauna umbrita de viata pe care a lasat-o in urma”.

.....

 

Coraline

De Neil Gaiman

Am primit o nouă carte de la editura Tritonic. Când am văzut coperta m-am bucurat ca un copil mic de cât de vesel era începutul poveştii pe care aveam să o citesc. Şi ca niciodată, nu am citit nicio indicaţie şi nicio recenzie despre ea, nici măcar nici cele de pe copertele interioare....şi m-am apucat de citit. Eram convinsă că o să găsesc un personaj precum Matilda al lui Roald Dahl. Şi nu m-am înşelat! Am citit cartea cam în cinci ore şi doar când am terminat-o am studiat-o mai de aproape: doar acum observasem că era un teneş de copil pe o copertă, semn că era din colecţia Junior. Cât am mai râs! Nu mi-aş fi dat seama că este o carte pentru copii, am crezut că este pentru oricine care îşi proiectează în mintea lui- de plictiseală, sau din cauza unor frustrări- o lume interioară în care orice se poate întâmpla şi oricine poate să apară ca personaj principal. Mi-a fost milă de această Coraline, fetiţa secolului al XXI-lea, care are nişte părinţi distanţi, workhaoloci şi falşi în afectivitate. Mă gândesc la faptul că mulţi copii de vârsta Coralinei (elevi din ciclul primar) se regăsesc în această carte şi oftează că în lumea lor reală, chiar dacă ar visa nopţi la rândul poveşti fantastice, dimineaţa s-ar trezi tot nişte copii simpli, fără să aibă în jurul lor pisici vorbitaore, vecini celebri sau şobolani acrobaţi. Din recenziile apărute în lumea blogurilor circulă o variantă a acestei cărţi: ,,Coraline este dornica sa exploreze apartamentul in care tocmai s-a mutat impreuna cu parintii ei si imprejurimile acestuia. În cursul explorarilor ei, gaseste o usa misterioasa, incuiata, aflata in camera de desenat. Mama ei are cheia, si ii arata Coralinei ce se afla in spatele usii: nimic altceva in afara de caramizi. in mod inevitabil, Coraline se va intoarce si va deschide usa. De data aceasta caramizile au disparut, iar in locul lor se afla un coridor intunecat. Coraline paseste in coridor – ce explorator n-ar fi facut la fel? – si ajunge intr-un apartament care este aproape la fel cu cel pe care il stia” Eu atâta aş mai adăuga: Acolo, alţi părinţi o aşteaptă şi o iubesc, o cocoloşesc chiar cu atenţia lor. Abia atunci Coraline îşi dă seama că trebuie să-şi accepte părinţii aşa cum sunt şi începe să îi preţuiască – aşa cum era de aşteptat- cu adevărat. Este o carte moralizatoare şi pentru copii dar şi pentru mămici, şi pentru adolescente şi pentru stăpânele de pisici: familia este pe primul loc, indiferent de casa, statutul social şi de visele tale...cele din timpul nopţii. Vă recomand cu drag această carte, şi vă primit încă o poveste..cât de curând!

PS: şi încă un motiv că această carte este bună... Cartea a fost ecranizata anul acesta, in regia lui Henry Sellick:D

...

 

Cu sânge rece şi albastru

de Ivona Boitan

„Nu fac parte din categoria deviaţiilor nostalgici, care asemenea căţeluşei lui Pavlov, când i se flutură pe la nas germenele unei sărbători, începe să bălească nostalgic”

O carte haotică în care te pierzi ca într-un labirint; dar mereu eşti în priză ca să găseşti drumul cel bun, calea spre înţelegere, poteca de amintiri, urma de adevăr, dâra de realitate. Un amalgam de stări şi doar câteva personaje intrigante - iată ce oferă scenarista emisiunii Happy Hour în această carte editată de Tritonic. Citisem un fragment înainte de a vedea cartea şi mi s-a părut tare interesant. De mult nu am mai citit o carte al cărui autor să fie în viaţă, atât aproape de cititori, în Bucureştiul de azi, nu ăla interbelic sau cine ştie când ancorat în timp. Scriitoarea a prins în paginile ei un prezent pe care şi eu îl trăiesc. Sau aşa credeam cel puţin. Acum, că răsfoiesc în fiecare seară această carte la culcare, îmi dă o stare de nelinişte. Mă agită cele 2 personaje principale şi nu ştiu dacă asta se datorează faptului că ele fac sau nu anumite lucruri. Îmi vine de multe ori să le bat şi să le atenţionez să nu acţioneze într-un fel sau altul. Dar ele sunt personajele Ivonei Boitan şi nu ale mele, şi trebuie să le las în pace.

Păcate, nelinişti sufleteşti, speranţe, vise...toate se adună în cartea asta căutându-şi stăpânii cititori. Pe mine nu m-a cucerit în totalitate. Dar pe voi vă invit să aruncaţi un ochi de 270 de pagini pentru că voi poate veţi descoperi mai multe în cartea care vorbeşte Ingrid, cea care suferă de “Ingridianism”, fata care nu poate simţi nimic, nu se bucură şi nu se intristează niciodată şi de legătura ciudată de la un moment dat care pare a îi schimba toată viaţa: legătura de „nepoată- bunică” pe care o începe cu un personaj straniu, Baba. Vor apărea senitmente? Mila? Gândurile nostalgice? Se vor topi răutăţile? Descoperiţi-le, dragii mei!

..........

 

Strugurii s-au copt in lipsa ei

de Zully Mustafa

Patru ore, trei idei, două zile şi o carte: Azi am să vă vorbesc despre cartea Strugurii s-au copt în lipsa ei de Zully Mustafa. Citită uşor, în câteva ore, cartea răscoleşte cititorul pentru că nu ai cum să nu te regăseşti în problemele despre zbuciumul interior al fiinţei tale, despre iubire, prietenie, job, sau măcar într-un citat despre acestea pe care poate l-ai spicuit şi tu odată.

Mai mult decât atât, acţiunea cărţii se petrece (bănuiesc) în oraşul Medigidia, departe parcă de orice şi oricine. Şi totuşi, pentru mine, Medgidia este oraşul de tranzit al copilăriei mele: pe acel peron mult discutat în carte am stat şi eu cu bagajele aşteptând să treacă orele, trenurile, vacanţele, copilăria, viaţa. Eram în drum spre bunicii mei. Acum...nu mai am bunicii la care să mă duc, trenurile s-au schimbat şi nu nicioadă nu mai las săă treacă viaţa pe lângă mine.

Dacă aş mai sta vreodată în gara aceea aş analiza totul prin ochii scriitoarei. Aş încerca să o înţeleg şi să desopăr de unde s-a inspirat pentru rândurile ei nu întodeana frapante, dar cu unele cuvinte adânci. Se spune că o carte este bună dacă îţi rămâne în minte un citat din ea. Ei bine, eu din Strugurii s-au copt în lipsa ei am reţinut mai multe: „Este timp pentru toate, numai să asişti la înmormântarea ta nu vei putea nicioadă”, „În aer pluteau atâtea sentimente pierdute, se destrămau fără nicio grabă, poate pentru totdeauna, ca un fular uzat de prea multă purtare, de prea multe ierni prin care trecuse”, „Ceea ce-mi lipsise ani de-a rândul fusese doar o simplă privire în care să mă oglindesc, sentimental acela puternic pe care vrei să-l dăruieşti cuiva, dar nu găseşti pe nimeni în jur să-l poată asimila ”.

Cât mă bucur că unele lucruri s-au spus, dar totodată mă întreb ce mi-ar mai rămâne mie dacă m-aş apuca să scriu ceva mai mult decât un reportaj într-un ziar local din Sibiu. E dureros când nu te regăseşti în personajele cărţii, ci în autoarea însăşi. După ce am citit cartea ei, i-am certatat blogul,

http://zuleiha.wordpress.com, cărţile, melodiile preferate, interviurile, visele, ideile. Şi am zâmbit. Cu ea mă simt într-o primăvară permanentă, într-un concediu departe de agitaţile cotidine, în care apuci în sfâtşit să stai de vorbă cu tine, prin alţii. Prin rândurile altora. Mare şmecherie mai este şi cartea în sine! Cu cât citesc mai mult, simt nevoia exacerbată să evadez de mine, să trăiesc în afara mea şi să mă apuc să scriu. Dragii mei, pentru cei care mai citesc din când în când, eu spun că merită şi această carte toată atenţia. Caci Să iubim pur, să investim în prietenii, să nu ne uităm datoriile faţă de propriile persoane… asta ne învaţă Zully Mustafa.

Nu îţi va lua decât maxim cinci ore puse cap la cap să o citeşti, Problemele vor apărea doar după aceea…vei sta de vorbă cu tine, cu iubitul, cu prietena, vei trage linie şi vei vrea schimbări în viaţa ta. Câtă putere într-o carte! Mai multă din oricare …pastilă :)

,,,,,,,,,,,

 

Soţia călătorului în timp

De Audrey Niffenegger

Azi am sa va scriu despre o carte pe care abia am asteptat sa o citesc, si pe parcurs ce o citeam vroiam sa se inmulteasca paginile, sa nu se termine vreodata. Rar de tot mi s-a mai intamplat aşa ceva. Despre

Audrey Niffenegger nu am auzit nimic până la această carte, dar de acum, promit să îi caut lucrările. M-a frapat această scriitoare şi felul cum a descris fiecare simbol şi detaliu al celor doi protagonişti, Henry şi Clare. O recenzie despre această carte începe aşa: „Cind Henry a cunoscut-o pe Clare, ea avea sase ani, iar el avea treizeci si sase. S-au casatorit cind ea avea douazeci si trei, iar el avea treizeci si unu. Pare ciudat, dar nu e, pentru ca Henry este unul dintre primii oameni diagnosticati cu cronoafectiuni: din cind in cind ceasul lui genetic se reseteaza si se trezeste aruncat in viitorul sau in trecutul sau. Cu aceasta au a se infrunta cei doi eroi ai romanului, un bibliotecar si o studenta la arte, cu aceasta are de luptat dragostea lor. „Urasc sa fiu acolo unde ea nu este, cind ea nu este. si totusi plec mereu, iar ea nu ma poate urma“ - zice Henry. Romanul este deja ecranizat”.

Dar eu vă propun un altfel de lectură: pentru mine, „Soţia călătorului în timp'' este o carte care vorbeşte în mai multe feluri despre RĂBDARE. Cum să îţi aştepti iubitul, cum să fii răbdătoare cu ziua în care te vei dezvirgina sau vei naşte, cum să îţi aştepţi momentul pentru atelierul de creaţie mult visat, cum să aştepţi ca din grămada de haine din bucătărie să apară sensul vieţii tale. Am citit cartea aceasta pe parcursul a două săptămâni. Nu vă pot spune ce mult aşteptam să vin acasă, să mă deconectez de ştirile pe care trebuia să le fac pe a doua zi şi să citesc în bucătărie, între linguri de gătit şi mâncat. M-au durut ochii foarte mult din cauza cititului la neonul din bucătărie, am fost şi la medic să îmi schimb dioptria la ochelari, dar tot nu am lăsat cartea din mână. Pentru că este una din puţinele cărţi care merită toată atenţia. Nu cred că este o vârstă de preferat pentru a o citi, cred că oricine va dori să se regăsească într-un persoanj principal sau secundar din carte şi să trăiască preţ de câteva minute departe de ceea ce există (sau nu) azi în România. Nu am văzut nimic SF în cartea asta, ci doar dragostea unui cuplu care se confruntă cu o problemă specială: nesincronizarea timpului. Mulţumesc editurii Tritonic pentru că a tradus această carte excepţională, si vă invit şi pe voi să o răfoiţi! Ps: acum este pe site-ul editurii la reducere!

...........

Casteul printesei de caramel

De Eduard Ţone

Genială! Frapantă şi hazlie povestea unui visător bucureştean. M-a uimit cum poate autoriul- care a fost mulţi ani jurnalist sportiv să descrie atât de frumos jocul- nu de fotbal ci al dragostei-. Când am primit cartea, am ţinut-o cu grijă, pentru că imaginea cărţii era îndrăzneaţă şi plină de mister. Acum, după ce am terminat cartea...melcul, sfârcul ţanţoş, scrisul mare, titlul camarelizat, toate îmi sunt plinde de înţeles. Mi-am dat seama citind această carte de câteva lucruri: că avem toţi un „pitic” imaginar pe care dăm „vina ” de câte ori ne îndrăgostim şi că testele la care suntem supuşi sunt doar căi de a te apropia de marea ta iubire, care de cele mai multe ori se află mai aproape de tine decât crezi. Păcat ....că de cele mai multe ori visezi prea mult ca să observi asta. Eşti scenarist, inventezi mii de posibilităţi de a te apropia de el- ea, şi uiţi să o saluţi când treci pe lângă ea pe stradă.hihi. Pentru mine, cartea asta a fost ca o vitamină. M-a dus cu gândul departe..până pe străzile înfundate din Paris, la primii mei prieteni din clasa a 9-a, şi la urmă de tot la iubitul meu, care era în pat lângă mine. Iubirea nu e imposibilă, ea trebuie doar zgândărită. Vă invit să citiţi această carte, care este accesibilă la preţ tuturor, pentru că editura tritonic are grijă de buzunarele noastre. Până la viitoarea carte, vă invit să citţi , să citiţi,. să citiţi...că slavă domnului, literature nu e în criză

 


Recent Videos

768 views - 0 comments
711 views - 0 comments
872 views - 0 comments
820 views - 0 comments

Recent Blog Entries

by camiku | 0 comments
by camiku | 0 comments